vyk

Am asistat joi si vineri la fazele finale ale Cupei Liceelor la Fotbal. Doamne cata vointa,dorinta si talent adunate la un loc, nemijlocit. Galerii pline de ambitie si de dorinta de a demonstra ca ei sunt cei mai buni, chiar daca in teren lucrurile stateau cam invers. Am vazut o semifinala in care desi liceul Benjamin Franklin era condus cam la 5 goluri diferenta de catre Mircea Eliade colegii lor din galerie strigau cu aceeasi pasiune si ardoare ca la primul fluier al arbitrului (sub orice critica parerea mea).
Vineri s-a consumat ultimul act al competitiei. Se infruntau Mircea Eliade, eternii castigatori (au ajuns mai ceva ca Brazilia) si surpriza care anul asta a venit de la Spiru Haret . Intr-o sala plina ochi si din care trei sferturi tremurau pentru orice ocazie ratata de cei de la Spiru, meciul a decurs absolut banal in prima repriza, scorul fiind egal la pauza (1-1). Si vine repriza a doua. Incepe spectacolul. In tribune valul era la el acasa iar in teren probabil cea mai disputata repriza din tot campionatul. 2-1 Spiru Haret si spectatorii iau foc. 2-2 iar tribunele sunt amutite, doar galeria celor de la Eliade se mai aud urland si cantand. Si vine ultimul minut, clipa in care o sclipire de geniu al unui Eliad face ca scorul sa se transforme fenomenal in 3-2 dupa un gol marcat cu calcaiul. Iar ultimele 5 secunde au fost probabil cele mai dramatice , deoarece cei de la Spiru au avut o sansa unica: 1 la 1 cu portarul care ar trebui sa primeasca de la coechipierii sai vreo 5 navete de bere. Ratare imensa si un gol se lasa peste toata sala in momentul in care sunetul care anunta sfarsitul unui campionat tensionat a sunat.
A fost o competitie marcata de violente (nenumarate galerii evacuate de jandarmi datorita scandarilor sau ale violentelor) dar per total de o atmosfera de care multe cluburi din Liga I duc mare lipsa. De mult nu am mai fost pe stadion la un meci care sa ma impresioneze atat de tare precum finala de azi. Pentru ca ceea ce au reusit cele doua galerii este incomparabil. Pacat ca inca nu am invatat sa apreciem talentele…

De data asta voi scrie un blog optimist sau cel putin asa sper eu. Azi am apucat intr-adevar sa vizitez Muzeul de Istorie National, pozitionat pe undeva prin vechiul Bucuresti (daca nu ma insel ) ). Inca de la intrare esti intampinat politicos de o angajata a Muzeului care iti enumera toate expozitiile prezente in interior si unde le poti gasi. Iar asta e un lucru pe care nu il pot decat lauda, intrucat in putine locuri mai gasesti asa o politete nedisimulata.
Bun…mergem la casa de bilete (care e de fapt un birou, nu chiar o casa propriu-zisa, dar aici sunt eu rau), prezentam carnetele de student si avem placerea de a afla ca pentru un leu jumate (noi doar nu vechi) putem vizita orice ne vrea muschiu’, ca sa ma exprim poetic. Inca o bila alba. Incepem cu exponatele din zona sportului si aici observam probabil cea mai enervanta meteahna a romanului: sa te spioneze sa nu cumva sa faci ceva rau (mai ales sa nu faci poze deoarece acest lucru se plateste de la inceput si nu e chiar ieftin-aproximativ 20 de ron). Moving on la diferite medalii si decoratii masonice, care ne-au cam plictisit ce-i drept. In tot acest timp se aude o alarma absolut exasperanta care pornea cam odata la un minut si era extrem de zgomotoasa.
Ajungem in cele din urma la zona pentru care venisem de la inceput – ‘Epoca de Aur’. O zona in care efectiv ti se face pielea de gaina chiar daca nu ai trait acele vremuri in totalitatea facultatilor mintale (din cauza varstei in cazul propriu), urmarind pe o plasma (investitie serioasa totusi pentru un muzeu, intrucat erau in toata cladirea vreo 4-5) diferite cuvintari ale ‘tovarasului’ sau manifestatiile specifice oricarui regim totalitarist. Probabil cel mai impresionant .
Terminand dupa aproape jumatate de ora descoperirea regimului socialist avansam spre ultimele doua expozitii, prezente permanent de altfel. Prima este cea a vestigiilor dacice, romane sau chiar romanesti de prin secolele 17,18. O reproducere enorma a columnei lui Traian te intampina si nu poti ramane decat impresionat de fidelitatea cu care este copiata celebra lucrare (totul este lucrat in piatra dura exact ca cea de pe vremea stramosilor nostri). De asemenea, mai poti vedea diferite pietre funerare, varfuri de sulita sau sageti, sabii si multe alte vestigii .
Coborand la demisol gasim ‘camera de aur’, cum imi place sa o denumesc. Impreuna cu ajutorul Bancii Nationale (cel putin asa scrie pe o placuta aurita prezenta langa usa de la intrare) numeroase produse din aur masiv sunt expuse in vitrine prevazute cu senzori, camere de filmat si acele benzi laser celebre din filmele cu spioni. Bijuterii care au mii de ani asezate langa coroanele reginelor Romaniei si diferite accesorii religioase, de asemenea din aur.
Plecam dupa aproape o ora si jumatate cu satisfactia de a fi vazut anumite lucruri care merita vazute oricand. Singurul regret este ca muzeul era gol desi ora era 16:00 iar expozitia pre-decembrista ar fi trebuit sa starneasca interesul tinerilor care habar nu au cum era acum doar 20 de ani si care considera ca a fi cool astazi inseamna a avea un telefon cu cat mai multe mp3-uri si o masina care sa coste de la 30.000 de euro in sus. Pacat…

Cineva m-a rugat acum cateva minute sa scriu si despre ceva frumos. Si chiar imi propusesem sa fac acest lucru dupa vizita de la muzeul de istorie pe care o stabilisem de vreo cateva zile. Bun. Ma echipez cu una bucata prieten si pornim in cautarea muzeului de Istorie si a ‘Epocii de Aur’. Cu o seara inainte mi-am facut tema si am cautat exact adresa muzeului, pentru a nu pierde prea mult timp cautandu-l. Usor de zis…greu de facut.
Pentru ca din pacate in loc sa citesc Calea Victoriei nu am reusit sa dibuiesc decat Victoriei (na, era 1 noaptea si un somn de groaza). Deci, am presupus ca trebuie sa fie in zona Pietii Victoria. Ajungem noi bine mersi cu metroul la locul cu pricina si ne pregatim sa descoperim fostul telefon personal al lui Ceasca sau vechile sticle de lapte. Numai ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Dupa cateva invarteli in cerc realizam ca suntem penibili si ca ar trebui probabil sa intrebam pe cineva adresa exacta.
Si de aici incepe distractia… pentru ca am descoperit ca bucurestenii sunt cam certati cu muzeele si cultura. Prima persoana caruia i-am pus intrebarea ‘nu stiti unde e Muzeul de Istorie Nationala?’ mi-a dat indicatii despre locatia muzeului ‘Antipa’ dar in fine…si asta e muzeu nu? Din persoana in persoana si din intersectie in intersectie realizam ca am ajuns PE JOS la Universitate. Norocul nostru s-a numit Muzeul de Arta unde am reusit in sfarsit sa aflam directia pe care trebuie sa o luam pentru a ajunge la tinta noastra pe ziua de ieri. Cu chiu cu vai ajungem si noi in fata Muzeului de Istorie. Ne bucuram ca, deh, am facut-o si pe asta, ne-am descurcat noi pana la urma. Numai ca acum problema o reprezenta ora – era deja 16:45 iar muzeul se inchidea la ora 17:00. Iar colac peste pupaza, casieria muzeului se inchide la 16:30. Now that’s stupid!!! Ne resemnam si ne hotaram ca marti sa fie ziua in care ne initiem in istoria pre-decembrista.
Facand acum un calcul la rece ajung la urmatorul rezultat: bucurestenii mai au ceva de tras pana sa ajunga sa-si cunoasca barem muzeele ca sa nu mai vorbim de legislatia Europeana sau Codul Bunelor Maniere…
Servus, dragii mei! Sunteti oameni buni )

Din nou despre filmul de aseara. Nu am putut sa nu remarc (de fapt sa nu aud) pe intrega durata a peliculei vreo 20 de telefoane sunand in cele mai stupide feluri. De la 50 Cent pana la obositele tonuri de Nokia 3310. Oare chiar e atat de greu sa ai putin bun simt incat sa pui telefonul pe vibratii sau, eventual, sa il inchizi (varianta pe care nici eu nu o agreez, prefer sa imi vibreze piciorul). Mai grav este faptul ca unele dintre persoane au raspuns la telefon si dupa aceea l-au bagat inapoi in buzunar/geanta doar pentru a ne mai zgaria pe creier inca o data peste cateva minute cu aceeasi melodie (sau ma rog, tentativa de melodie).
Trecand peste asta ajung azi in transportul in comun. Toate buna si frumoase pana la iesirea din metrou. Frate…zici ca se da ceva gratis daca intri primul in vagon . Regula ‘ intai se iese’ nu se mai aplica de mult pentru unii (daca s-o fi aplicat vreodata pt ei). La fel acum cateva zile. Probabil cea mai enervanta chestie care se poate intampla. Urc intr-un autobuz cu gandul de a ajunge la destinatia propusa in liniste si pace. Ei as. Autobuzul plin de generatia ‘de aur’ a tarii. Si nu stiu cum se face dar fiind plin nu am apucat sa stau decat pe scari. Asta nu ar fi fost o problema daca nu as fi dat peste un ‘tovaras’ care de-abia ce se pusese in miscare harbul ca deja se si vroia coborat la urmatoarea statie. Ma uit la el, ii explic ca ii voi face loc la prima statie, dar parca vorbeam in alta limba. Inghionteli din plin, mai ales ca soferii de pe RATB cred ca au fost soferi de tractor intr-o viata anterioara . Trec si peste asta. Dar oare de cate ori trebuie sa spunem ‘las ca mai e putin’ numai fiindca unii nu au nici macar minimul de bun-simt necesar in transportul in comun…(ca sa nu mai vorbim de o sala de cinema)?

In seara asta am fost la film, un ‘sport’ din ce in ce mai putin iubit de romani. Noroc cu oferta asta de la Orange care iti permite miercurea sa platesti un bilet si sa mai faci intrat inca un prieten pe baza aceleiasi bucati de hartie. In seara asta am ales alaturi de un astfel de prieten sa vizionez ‘Vacanta’. Film dragut, de familie, dar in care nu am reusit nici acum sa-i gasesc lui Jack Black un rost. In fine… Trecand peste eternele clisee hollywoodiene si nu numai (ca orice om normal isi da seama ca cei doi care se vad la inceputul filmului si care isi zambesc pe furis vor ajunge la sfarsit ori in fata altarului ori in pat), ‘Vacanta’ este totusi o poductie americana placuta ochiului si care te mai scoate din stress-ul de zi cu zi.
Acum 2 saptamani am vazut ‘ Apocalypto ‘. Film genial (parerea mea) si care merita vreo 2 Oscaruri (macar pentru imagine sau pentru scenariu). Si aici regasim acele clisee, dar probabil ca nu mai exista vreo situatie omenesc posibila pe care filmele sa nu o fi prezentat. Oricum, colac peste pupaza, Mel Gibson va fi si un mare regizor daca va reusi de fiecare data asa o capodopera.
Totusi, nu doresc ca aici sa fac recenzia filmelor. Ideea cliseelor hollywoodiene este mai mult decat valabila si in politica romana orientata cica spre Europa. Adica presedintele Basescu e lupul cel rau iar Opozitia este Scufita Rosie , amenintata de lup cu ingurgitarea. Frica de DNA face ca pana si fostii aliati ai primului ‘mariner’ al tarii sa devina indarjiti sustinatori ai modificarii Conastitutiei. Si toate astea in urma unui biletel al carui origine si veridicitate nu au fost confirmate de nimeni. Ca doar Romania nu are acum dupa integrare alte probleme decat cearta dintre diferiti acoliti ceausesti prin platourile diferitelor posturi de televiziune care le ofera aceasta ocazie. Dar asa cum la Hollywood totul se termina cu bine…
Intre timp noi studentii ne intrebam unde vom lucra dupa facultate, iar angajatorii se intreb de unde sa mai scoata bani pentru taxele care apar ca ciupercile dupa ploaie (doar na! integrarea inseamna o cheltuiala mare). Sa traiti bine!